Elementul surprinzător care ar fi influențat migrarea civilizației antice

Când primii oameni au început să migreze din Africa și s-au răspândit în Eurasia acum peste o sută de mii de ani, o regiune cu un sol fertil din jurul estului Mării Mediterane numită Levant a servit drept o poartă critică între nordul Africii și Eurasia.

Un nou studiu, publicat în Geology, arată că existența acelei oaze depindea aproape în întregime de ceva la care aproape niciodată nu ne-am fi gândit: praful.

Dr. Rivka Amit, de la Geological Survey of Israel, și echipa ei au început inițial cu o întrebare simplă: de ce unele soluri din zona mediterană sunt subțiri și de ce unele sunt groase?

Investigația lor i-a determinat să descopere nu numai că depunerea prafului a jucat un rol esențial în formarea solurilor groase în Levant, ci și faptul că sursa de praf nu s-a schimbat de acum 200.000 de ani.

Solurile groase tind să se formeze în zone cu climă cu umiditate mare, iar solurile subțiri se formează în medii aride, cu rate meteorologice mai scăzute.

Dar în Marea Mediterană, unde o mare parte din roca de bază este carbonat dizolvabil, este opusul: regiunile nordice mai umede au soluri subțiri, neproductive, iar regiunile sud-estice mai aride au soluri groase și fertile.

Unii oameni de știință au atribuit aceste tipare diferențelor în ratele de eroziune, determinate de activitatea umană. Dar pentru Amit, care studiază zona de ani de zile, o rată ridicată de eroziune nu avea sens.

Ea a contestat ipotezele existente, argumentând că un alt factor – aportul de praf – joacă probabil un rol critic atunci când ratele de intemperii sunt prea lente pentru a forma solurile din roca de bază.

Praful ar fi influențat deplasarea oamenilor de acum mii de ani

Astfel, pentru a evalua influența prafului asupra solurilor mediteraneene, Amit și echipa ei au trebuit să urmărească praful înapoi la sursa sa originală. Au colectat probe de praf din solurile din regiune, precum și surse de praf din apropiere și îndepărtate și au comparat distribuția mărimii granulelor probelor.

Echipa a identificat o diferență cheie între zonele cu soluri subțiri și groase: solurile subțiri cuprindeau doar cele mai fine mărimi de cereale provenite din deșerturi îndepărtate, cum ar fi Sahara, în timp ce solurile mai groase și mai fertile aveau praf mai grosier numit loess, provenit din deșertul Negev din apropiere și câmpurile sale dunare masive.

Solurile groase din estul Mediteranei s-au format în urmă cu 200.000 de ani, când ghețarii au acoperit zone mari de pământ, măcinând rocile de bază și creând o abundență de sedimente cu granulație fină.

„Întreaga planetă conținea mult mai mult praf decât acum”, a spus Amit, ceea ce a permis construirea unor câmpuri dunare extinse precum cele din Negev, creând noi surse de praf și, în cele din urmă, soluri mai groase în locuri precum Levantul.

Amit, atunci, a primit răspunsul: regiunile cu soluri subțiri pur și simplu nu primiseră suficient loess pentru a forma soluri groase, productive din punct de vedere agricol, în timp ce sud-estul Mediteranei da. „Eroziunea aici este mai puțin importantă”, a spus ea.

„Ceea ce este important este dacă obții un flux de fracțiuni grosiere de praf. Fără asta, obții soluri subțiri, neproductive”. Amit nu s-a oprit aici. Acum știa că cele mai groase soluri primiseră un flux mare de praf, ducând la desemnarea zonei drept „țara laptelui și a mierii” pentru productivitatea sa agricolă.

Următoarea ei întrebare era – a fost întotdeauna așa?

A fost surprinsă de ceea ce au găsit. Privind sub loessul din sol, au găsit o lipsă de sedimente cu granulație fină. „Ceea ce a fost depus înainte de loess au fost soluri foarte subțiri”, a spus ea.

„A fost o mare surpriză… Peisajul a fost total diferit, așa că nu sunt sigură că oamenii ar fi ales această zonă pentru a locui, deoarece era un mediu dur și un peisaj aproape gol, fără prea mult sol”, spune ea.

Fără vântul în schimbare și formarea câmpului de dune Negev, atunci zona fertilă care a servit drept pasaj pentru primii oameni ar fi putut fi prea dificilă pentru a supraviețui.

În Marea Mediterană modernă, solurile nu se mai acumulează. „Sursa de praf este întreruptă”, a explicat Amit, de vreme ce ghețarii s-au retras în Holocen, „acum lucrăm doar la vechiul loess”. Chiar dacă ar exista o sursă de praf, ar fi nevoie de zeci de mii de ani pentru a reconstrui acolo un sol.

Acest lucru lasă aceste soluri montane într-o stare fragilă, iar oamenii care locuiesc acolo trebuie să echilibreze conservarea și utilizarea agricolă. Angajarea practicilor agricole responsabile în regiune, deoarece terasarea a fost utilizată de mii de ani, este esențială pentru conservarea solului, dacă agricultura va continua.